Mâna mea îți alinta formele divine,
Iar tu mă priveai fix în ochi,
Ca-ntr-un legământ sacru.
Dureros de sinceră privirea ta,
Ce-mi spunea că perfecțiunea,
Ți-e străină, nu puteai simți,
Cum sufletul meu, ce se mutase în palmă,
Îți invada fiecare celulă a pielii,
Făcându-te tot mai frumoasă clipă de clipă,
E ucigător să-ți simți sufletul,
construind castele de nisip,
la malul mării, în mijlocul furtunii.
Apoi te simți singur,
singur mângâind o statuie de ceară,
Ce se topește, puțin câte puțin,
La fiecare atingere...
O poate reface oricine, dar cum o vedeai tu....
N-o va vedea nimeni, iar ea, nici nu știe...
Nu simte, cum se pierde picătură, cu picătură...
Iar tu...te pierdeai doar în ochii ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu