Semăna

Îmi place să scriu pentru tine,
Îmi place să scriu despre tine...
Ochii, părul, buzele...pot scrie ce vreau...
Oricum nu citești niciodată și chiar de-ai citi....
Ce-ți pasă?
Nu citești pentru că nu exiști,
ești doar o plăsmuire a imaginației mele.
Îmi place să cred că ultimele fărâme din sufletul meu,
găsesc o cale să te transforme în cuvinte,
îmi plăcea să cred că ții la mine, dar....
apoi am înțeles, eu pot simți ce vreau,
tu...
Din când în când găsesc pe cineva care seamănă,
aproape identic cu tine... e imposibilsă fii tu...
Tu mă iubești....
Am uitat, tu faci oricum ce vreau eu,
tu nu exiști, ești doar imaginația mea.
Totuși, ea semăna foarte bine cu tine,
a uitat doar să-mi spună că nu...

Sunt bolnav...

Cred că am dezvoltat un nou tip de boală,
Nimeni nu înțelege ce am...
Am momente când sunt total absent,
Pot privi ore întregi, spre cer, spre stele...
Mulți mă cred un simplu visător, dar eu știu,
știu că sunt bolnav...
Am ceva în piept ce nu mai funcționează bine,
lovește prea cu putere, vrea parcă să iasă,
să fugă, la...
Nu poate, dar tot încearcă, iar mintea....
Mi-e demult plecată, în locuri și timpuri
De care nu-mi dau seama daca-au fost,
sau doar am vrut eu să fie,
nu-mi amintesc, dacă atunci chiar m-ai îmbrățișat,
Nu vreau să cred că nu-mi zâmbeai doar mie,
Îmi amintesc privirea aia, mi-e impregnată, adânc,
Pe suflet. Da, încă mai am suflet, ai mai lăsat ceva,
Mai bine îl luai pe tot, ce-a mai rămas tot la tine vrea...
Sunt bolnav, sunt alergic la tine,
Sau la gândul că nu...

De știam...

De știam cine mi te va scoate-n cale
Și ce furtuni aveam să-ndur
Mă aruncam cu sufletul în mare,
Și înotam ca un nebun,
S-ajung la tine...în brațe să te strâng,
Să nu te-aștepți să fiu în toate mințile,
Când pot la piept ca să te am,
Și da, aș vrea să te păstrez cu mine,
Să nu mă părăsești orice ar fi...
Și da, de crezi că sunt nebun,
Poți să mă arunci-napoi în mare,
Dar n-o vei face,
Căci știi...
Ce fel de dor mă macină,
Și pentru tine, câte pot să-ndur

Și iar...

Mi-e dor să mă pierd în adâncul ochilor tăi,
Mai ții minte că nu găseam niciodată ieșirea?
Adormeam, obosit, în brațele tale...visând...
Pot paria că visele acelea sunt singurul loc,
unde eram convins că ești a mea,
Cu ele am și rămas...
Convingerile s-au spulberat, una câte una,
ca frunzele târzii de toamnă,
ce se opun cu înverșunare vântului,
La fel mă luptam și eu să nu plec din visele mele,
mă trezeam doar dacă știam că aici,
în lumea plină de nimicuri și incertitudini,
mă așteaptă ochii tăi....
Ochii, buzele, glasul, toate prelungiri, ale visului meu bolnav,
Un simplu vis, al unui nebun ce te iubea,
Nebunul a rămas tot nebun, tu...
mai frumoasă, mai sublimă ca niciodată...
Eu... nebun,
sau mult prea bun...