Mâna mea îți alinta formele divine,
Iar tu mă priveai fix în ochi,
Ca-ntr-un legământ sacru,
Dureros de sinceră privirea ta,
Ce-mi spunea că perfecțiunea ți-e străină,
Nu puteai simți cum sufletul meu, ce se mutase în palmă,
Îți invada fiecare celulă a pielii,
Făcându-te tot mai frumoasă, clipă de clipă,
E ucigător să-ți simți sufletul,
construind castele de nisip, la malul mării,
în mijlocul furtunii,
Apoi te simți singur,singur, mângâind o statuie de ceară,
Ce se topește, puțin câte puțin la fiecare atingere...
O reface oricine, dar cum o vedeai tu....
N-o va vedea nimeni, iar ea nici nu știe,
Nu simte, cum se pierde picătură cu picătură...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu