Am ajuns din nou târziu...
Nu știu cum se face că eu, punctualul, întârzii,
întârzii, mereu, doar la lucrurile importante,
spre exemplu când alergam după ea,
am ajuns prea târziu, deși eram ferm convins,
că alerg singur...
De data asta, am întârziat la o simplă coadă,
da, una din multele cozi la care stăm în viață,
n-am pierdut mare lucru, era doar coada la fericire...
primii au primit cu carul, alții cu paharul,...
la mine, a ajuns o linguriță rasă, amestecată cu cafea,
crunt e gustul fericirii când în suflet e doar ea,
amar e gustul de cafea,
iar culoarea... parcă o priveam, în ochi, pe ea...
Am înghițit în sec și am plecat.
La alte cozi, era gol, se terminaseră toate,
mi-a rămas un borcan de suflet, gata crăpat,
pe drum l-am împrăștiat, acum, mai am,
un gram de fericire și-un ciob de suflet,
le păstrez ca amintire,
a ceea ce putea să fie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu